Răscoala Țărănească din 1907
Răscoala țărănească din 1907 a început în data de 21 februarie
(8 februarie s.v.) 1907 în Flămânzi, Botoșani și s-a răspândit, în
perioada următoare, în toată țara. Răscoala a fost înfrântă de guvern,
reprimarea ei de către armată soldându-se cu uciderea unei părți din
populația rurală a țării. Principala cauză a fost nemulțumirea țăranilor
legată de inechitatea deținerii pământurilor, aflat în mâinile a doar
câtorva mari proprietari.
Răscoala Țărănească din 1907 – „Țărani”, Abgar Baltazar – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Cauze
În perioada medievală, în teritoriile românești (ale României până în
1918: Țara Românească și Moldova) țăranii posedau pământul în comun și
acesta nu putea fi înstrăinat, iobăgia era absentă și taxele percepute
de domnitori de la țărani erau destul de mici, majoritatea fondurilor
provenind din taxele vamale de tranzit sau import-export. Invazia și
cucerirea principatelor de către turcii otomani va duce la schimbarea
radicală, în sensul rău, a situației pre-existente: în căutare de
fonduri pentru plata tributului, clasa boierească va introduce birul și
iobăgia (servitutea, statutul de șerb). La mijlocul secolului al
XVIII-lea, pentru o scurtă perioadă, iobăgia a fost abolită, însă
instituția corvoadei a rămas; iobăgia va fi reintrodusă o dată cu
transformarea agriculturii dintr-o formă agro-pastorală într-o
agricultură cerealieră, destinată exporturilor, la începutul secolului
al XIX-lea. O dată cu deschiderea comerțului în Marea Neagră de către
vasele de război britanice, franceze și rusești, în 1828 (după bătălia
navală de la Navarino), și perspectiva atrăgătoare a exporturilor,
boierii români devin proprietarii pământurilor din simpli colectori de
taxe.
Iobăgia este din nou abolită o dată cu reforma agrară din 1864, care
transformă definitiv pământul în proprietate privată, satele devălmașe
(proprietatea comună a pământului) fiind desființate. Cu această ocazie
boierii au primit pământul cel mai fertil, țăranii posedând prea puțin
pentru a putea supraviețui de pe lotul lor de pământ, obligați fiind
astfel să muncească pe pământul boierilor pentru o cotă-parte din
recoltă. Acest sistem agrar permitea boierilor să exporte cereale,
sistemul astfel constituit fiind numit neo-iobăgie (Mytrani, 1951:27):
țăranii erau obligați să muncească întâi pământul boierilor, și doar
după aceea pe propria fâșie de pământ. Asta făcea ca în perioada
recoltei, țăranii erau obligați să muncească întâi pentru profitul
boierilor, și doar după aceea și dacă mai rămânea timp, înainte de
îngheț sau ploi devastatoare, să culeagă și recolta de pe propriul lor
pământ. Țăranii își asumau astfel cele mai mari riscuri în agricultură,
aceștia folosind propriile lor unelte pentru muncă, adesea fiind
obligați să împrumute cereale, la niveluri cămătărești de dobândă,
pentru a-și hrăni familiile și a-și asigura semințele pentru semănatul
din primăvara următoare. Sistemul asigura astfel îndatorarea din ce în
ce mai accentuată a țărănimii. În plus, prin măsurători incorecte,
țăranii erau adesea pur și simplu furați de către oamenii boierilor
(arendași), administrația lăsând însă furtul nepedepsit, pentru că
trăgea avantaje din situația dată, ea fiind de partea arendașilor. În
1905, aproximativ jumătate (48,7%) din pâmântul cultivabil era în
proprietatea a 0,6% dintre proprietarii de pământ, acest teren
cultivabil fiind în proprietatea coroanei (monarhului), a câtorva mii de
familii de boieri care-și duceau viețile în capitală și marile orașe,
și a Bisericii Ortodoxe Române (mânăstirilor), în timp ce
restul de 95,4% din proprietari (aproximativ un million de familii) erau
țărani, care ei posedau 40,3% din pământul arabil. Sistemul agrar din
perioada premergătoare Marii Răscoale (1907 a fost doar una
dintr-o serie de răscoale țărănești, care au fost însă reprimate în
fașă, ele necăpătând caracterul general al celei mai mari dintre ele:
1888, 1889, 1900) mai avea o trăsătură care a fost de natură de a duce
exploatarea țărănimii până peste limitele suportabilului: totalitatea
pământurilor în proprietatea coroanei și majoritatea pământurilor în
proprietatea Bisericii Ortodoxe erau date în arendă, la fel ca
cea mai mare parte din pământul aflat în proprietatea boierilor; aproape
59% din întreg pământul arabil al moșierilor se afla în regim de
arendă. Arendașul plătea o sumă fixă pentru pământul în chirie și
administrație, încercând apoi să scoată un profit maxim prin exploatarea
țăranilor. În Moldova, de unde a izbucnit răscoala, 40% dintre arendași
erau evrei și alți 10% indivizi de altă etnicitate decât cea română. În
România anului 1905, neoiobăgia prevala și disparitatea între marea și
mica proprietate era fără egal în Europa, chiar și atunci când
considerăm Rusia.
Majoritatea marilor proprietari funciari în anii premergători
răscoalei preferau să locuiască în orașe, și nu doreau să se ocupe
direct de administrația proprietăților lor. Prin urmare, închiriau
domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă
fixă (arendă). Arendașii, la rândul lor, încercau să obțină profituri
cât mai mari într-o perioadă cât mai scurtă de timp. În acea perioadă
țăranii formau până la 80% din populația României și circa 60% aveau
pământ foarte puțin sau nu aveau deloc, în timp ce latifundiarii aveau
mai mult de jumătate din pământul arabil. În opinia majorității
experților, chiar și după mai bine de un deceniu de la marea răscoală,
România rămânea o țară primitivă, cu un analfabetism situat undeva între
43 și 60 procente, cu o mortalitate infantilă de 17,4 %, un venit pe
cap de locuitor de 60 dolari, în care 80 % din populație trăia sub
limita săraciei, țăranii fiind marile victime și perdanți ai sistemului.
Nicolae Iorga însuși considera dealtfel că țărănimea română era cea mai
primitivă din toată Europa, și că nici măcar în Turcia această clasă
n-a fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea din Regatul României.
S-a încercat în epocă, în anumite medii, să se dea o tentă antisemită
răscoalei, prin afirmația că evreii ar fi fost de vină pentru asuprirea
cruntă a țăranilor. În realitate, puțini erau evreii care se ocupau cu
arenda, iar în țară erau și mulți arendași români. Dacă răscoala ar fi
fost o mișcare antisemită, ea ar fi trebuit să se limiteze la nordul
Moldovei, unde arendașii evrei predominau. Ori, răscoala s-a extins în
zone cu foarte puțini arendași evrei, printre care și Oltenia, unde s-a
atins chiar apogeul și unde represiunea a fost deosebit de feroce. În
opinia unor istorici, răscoala a fost deci o mișcare socială, și
nicidecum una xenofobă, o mișcare pentru care proprietarii și arendașii –
arendașii evrei și arendașii români deopotrivă – sunt în egală măsură
răspunzători. Alți istorici subliniază însă faptul că răscoala a început
în nordul Moldovei, acolo unde evreii controlau peste 40% din
pământurile moșiilor și un sfert din tot pământul, răscoala însăși fiind
inițial direcționată contra evreilor. Că răscoala a început în Moldova,
adică acolo unde arendașii evrei predominau (40% dintre arendași), este
perfect explicabil: factorul etnic și religios n-a făcut decât să
întărească frustrarea maselor de țărani români exploatați crunt de-un
sistem injust, așa cum se întâmplă peste tot unde nemulțumirea economică
este complicată de componente etnice și religioase cu rol de factor
agravant. Cât timp antisemitismul românesc în epoca modernă a avut în
mod sistematic și o cauzalitate economică, alături de mai vechile
prejudecăți religioase sau xenofobe, ar fi practic o minune ca inversul
să nu fie și el valabil, și atunci când crizele economice lovesc o
populație, antisemitismul – sau orice altă formă de xenofobie relevantă –
să nu se adauge și el ca factor agravant.
Desfășurare
Potrivit istoricilor Dinu C. Giurescu și Constantin C. Giurescu, în
anii în care recoltele au fost îmbelșugate (între 1902 și 1905),
moșierii au crescut arenzile foarte mult, o dată cu ele crescând și
exploatarea țăranilor, astfel încât nemulțumirea lor a crescut și ea,
fapt care a dus în cele din urmă, în martie 1907, la răscoală. Cei doi
istorici români arată că tulburările au început „în partea de miazănoapte a Moldovei, unde arendașii erau puternici”,
și spune că numai trustul fraților Fischer, care deținea moșii și
păduri, totaliza 236.863 hectare, adică 2.368 kmp, ceea ce reprezenta
aproape suprafața unui județ întreg, arendând la acea vreme circa 75%
din pământul arabil din trei județe din Moldova (așa-numita „Fischerland”).
Mochi Fischer poseda cel mai mare trust arendășesc din țară, având în
arendă 11 moșii între care și moșia Flămânzi. Pe data de 1 septembrie
1906, Mochi Fischer reînnoi pentru încă 7 ani contractul de arendare pe
care-l avea pentru moșia Flămânzi cu mandatarul legal din România al
boierului Mihalaki Sturdza, adică până în anul 1914. Un cumnat al lui
Mochi Fischer, pe nume Berman Juster, care uneori era un asociat al său,
a încercat de această dată să-l concureze și să-i smulgă moșia
Flămânzi. Pentru aceasta s-a deplasat la Dieppe și i-a oferit lui
Mihalaki Sturdza o sumă cu 60.000 lei peste valoarea contractului deja
semnat în România de prepusul său, obținând de la acesta un alt contract
de arendare. Mochi Fischer a supralicitat, oferind alți 60.000 lei
boierului Mihalaki Sturdza și garanția că în cazul pierderii unui
eventual proces cu Berman Juster, el, Mochi Fischer, va suporta toate
consecințele financiare. În final, pe data de 20 ianuarie 1907, Mochi
Fisher a avut câștig de cauză în Tribunal. Între timp, încheierea
contractelor de subarendare cu țăranii din cele 22 de sate care formau
moșia Flămânzi, de care depindea viața acestora și a familiilor lor,
erau suspendate în așteptarea rezolvării disputei din justiție. Mochi
Fisher pretindea că procesul l-ar fi costat 1.000.000 de lei. Țăranii,
deși neorganizați formal, prin solidaritatea impusă de interesul comun,
se aflau într-o înaltă stare de tensiune și alarmă. În satele moșiei
Flămânzi se organizaseră pichete de țărani care să-i împiedice pe
agenții arendașului de a exercita presiuni asupra celor slabi de înger,
în scopul spargerii solidarității cu privire la condițiile învoielilor
ce urmau să se încheie.
În „Raportul către Prefectul Județului Botoșani al Inspectorului
Comunal al Plășii Hârlău, care comunică rezultatele cercetărilor
întreprinse în urma telegramei lui Gheorghe Gh. Constantinescu” se detaliază evenimentele ce au dus la izbucnirea răscoalei, precum și trupele trimise pentru a restabili ordinea:
Răscoala Țărănească din 1907 – Infanteria escortează țăranii prin Piatra Neamț. – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
„În ziua de 4 februarie, Gheorghe Gh. Constantinescu
(administratorul moșiei Flămânzi), s-a întâlnit la iarmarocul din
Flămânzi cu mai mulți locuitori din comuna Frumușica, cărora le-a spus
că pe ziua de 8 februarie să se adune în ograda administrației moșiei
Flămânzi pentru a face cu ei învoielile agricole pentru vara anului
curent.
În noaptea de 7-8 februarie, le-a făcut cunoscut prin vătăjei și feciori boierești a se aduna pe ziua de 8 februarie. În ziua de 8 februarie s-au adunat la Primăria comunei Flămânzi, de dimineață, 400-500 de locuitori și o parte din comuna Copălău și alte sate ce cad pe teritoriul moșiei Flămânzi cu anexele ei. Între orele 10 -11 a trecut pe dinaintea primăriei Gheorghe Gh. Constantinescu, administratorul, cu trăsura, la administrația moșiei; ajunși aice, după ora 12 p.m., li s-a comunicat că „nu este aici, ce a plecat la cumnatul său C. Ciornei, secretarul primăriei, la masă…”; țăranii s-au sfătuit să-l aducă cu forța; pe la orele 13 și jumătate, Ciornei pleacă de acasă înspre primărie; locuitorii i-au spus să-l cheme; „sătenii erau foarte mulți adunați în drum, înaintea porții”; un locuitor s-a dus să-l cheme afară; apoi s-a dus un altul, care amenință că, „dacă nu iese afară să vorbească cu ei, îi devastează casa (casa secretarului Ciornei) și îi dau foc”.
În noaptea de 7-8 februarie, le-a făcut cunoscut prin vătăjei și feciori boierești a se aduna pe ziua de 8 februarie. În ziua de 8 februarie s-au adunat la Primăria comunei Flămânzi, de dimineață, 400-500 de locuitori și o parte din comuna Copălău și alte sate ce cad pe teritoriul moșiei Flămânzi cu anexele ei. Între orele 10 -11 a trecut pe dinaintea primăriei Gheorghe Gh. Constantinescu, administratorul, cu trăsura, la administrația moșiei; ajunși aice, după ora 12 p.m., li s-a comunicat că „nu este aici, ce a plecat la cumnatul său C. Ciornei, secretarul primăriei, la masă…”; țăranii s-au sfătuit să-l aducă cu forța; pe la orele 13 și jumătate, Ciornei pleacă de acasă înspre primărie; locuitorii i-au spus să-l cheme; „sătenii erau foarte mulți adunați în drum, înaintea porții”; un locuitor s-a dus să-l cheme afară; apoi s-a dus un altul, care amenință că, „dacă nu iese afară să vorbească cu ei, îi devastează casa (casa secretarului Ciornei) și îi dau foc”.
Gheorghe Gh. Constantinescu a ieșit spunând că va veni arendașul
Fischer pentru a încheia învoielile; unii au ripostat, că „dacă e
administrator, pentru ce i-a chemat să stea flămânzi toată ziua”; unul
din ei, Ioan Dumitru Dolhescu, l-a smucit de pe cerdac și apoi alții,
pentru a-l aduce cu forța la primărie; Ioan N Dolhescu susține că
Gheorghe Gh. Constantinescu l-a lovit pe dânsul cu o piatră în ochi.
Grigore Th. Roman Grosu, Trifan Th. Roman Grosu, și pe urmă cu toții
l-au maltratat foarte grav cu bețele în cap, Gheorghe Gh. Constantinescu
având incapacitatea de lucru 15 zile după certificatul medico-legal.
După ce l-au maltratat pe Gheorghe Gh. Constantinescu, s-au dus o parte
din ei în ograda administrației moșiei, pentru a-l găsi pe contabilul
moșiei, pentru a trata cu domnia sa și negăsindu-l, au luat la goană pe
doi evrei.
Cancelaria moșiei n-au devastat-o. S-a cerut ajutorul armatei în ziua
de 4 martie. Ni s-au trimis două escadroane de cavalerie în Hârlău; azi
se află 1 batalion din Regimentul 13 „Ștefan cel Mare” în Hârlău, 1
escadron din Regimentul 8 Călărași la Deleni, 1 la Târgu Frumos, 50
vânători din Batalionul 8 la Cristești, pentru a-i împiedica pe
răzvrătiții din comuna Bălușeni ce voiau să vie la Cristești, și o
companie de 180 de oameni în comunele Tudora și Poiana Lungă, pentru a-i
împiedica pe răzvrătiții din plasa Siret și județul Suceava ce încercau
a răscula aceste două comune.”
Țăranii, speriați că vor rămâne fără locuri de muncă, și, mai ales, fără mâncare, au început să se comporte violent. Mochi Fischer s-a speriat și a fugit la un prieten de-al său din Cernăuți, lăsându-i pe țărani fără contracte semnate. Teama de a-și pierde locul de muncă, împreună cu niște presupuși instigatori austro-ungari, a provocat răscoala țăranilor. Aceasta s-a răspândit în curând în întreaga Moldovă, mai multe proprietăți ale latifundiarilor fiind distruse, și numeroși arendași fiind uciși sau răniți. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea.
Țăranii, speriați că vor rămâne fără locuri de muncă, și, mai ales, fără mâncare, au început să se comporte violent. Mochi Fischer s-a speriat și a fugit la un prieten de-al său din Cernăuți, lăsându-i pe țărani fără contracte semnate. Teama de a-și pierde locul de muncă, împreună cu niște presupuși instigatori austro-ungari, a provocat răscoala țăranilor. Aceasta s-a răspândit în curând în întreaga Moldovă, mai multe proprietăți ale latifundiarilor fiind distruse, și numeroși arendași fiind uciși sau răniți. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea.
La 18 martie a fost declarată starea de urgență, apoi mobilizarea
generală, până la 29 martie numărul soldaților mobilizați ajungând la
140.000. Armata română a deschis focul asupra țăranilor, armata folosind
chiar artileria în Oltenia, sate întregi fiind literalmente rase:
aparent, 11.000 de țărani au fost omorâți și mai mult de 10.000
arestați. Istoriografia occidentală contemporană vorbește adesea de
10.000 de morți în rândul țăranilor. Alte surse vorbesc însă de o cifră
probabilă a morților de 9.000 de țărani. În epocă, chiar și un istoric
cu vederi de dreapta precum Constantin C. Giurescu, care a fost un
devotat slujitor al monarhului Carol al II-lea în perioada dictaturii
regale instituită de acesta după lovitura de stat din 1938 (din
septembrie 1939 până în martie 1940 Giurescu a fost membru în guvernul
partidului unic (F.R.N.) creat de Carol al II-lea în timpul Dictaturii
Regale), admitea într-o lucrare de istorie publicată în 1943 că
represiunea armatei a fost excesivă.
Numărul exact al victimelor nu este cunoscut, și nici măcar
desfășurarea evenimentelor nu e clară, deoarece guvernul a ordonat
distrugerea tuturor documentelor referitoare la aceste evenimente,
pentru a ascunde dimensiunea măcelului.
Numărul de morți raportat de diplomații aflați în România la acea
dată au fost, după cum urmează: între 3.000 și 5.000 (cifrele
diplomaților austrieci) și între 10.000 și 20.000 (cifrele diplomaților
francezi). Istoricii pun cifrele între 3.000 și 18.000, cea mai des
întâlnită fiind aceea de 11.000 de victime.



Comments
Post a Comment