Copiii...proprietatea parintilor?
Copilul nu este proprietatea părintelui, el își aparține lui însuși. Totuși, drumul e destul de lung de la a răspunde ferm “Nu, copilul nu
este proprietatea mea” și pana la a te comporta de maniera aceasta,
respectiv sa-i cultivi autonomia și independența.
De ce tindem să-i considerăm pe copii proprietatea noastră?
De multe ori facem această confuzie, cel puțin la nivel verbal, spunând
“mașina mea, casa mea, copilul meu”. Iar unii părinti, din păcate, cred
că dacă este copilul lor, atunci pot face orice cu el, ei știu mereu tot ce
e mai bine pentru copiii lor. Dar poate a venit timpul să ne dăm seama
că, deși putem avea drept de proprietate asupra mașinii sau asupra
casei, nu avem niciun drept de proprietate asupra copiilor noștri,
niciun drept de posesiune.
De unde a apărut oare aceasta concepție – copilul care îmi aparține și părintele care ia decizii în numele copilului?
De multe ori se face o ușoara confuzie undeva, pornind de la faptul ca
prin intermediul nostru copilul vine pe lume. Astfel, datorita faptului
ca îl purtam pe copil în pântec 9 luni, ca îl aducem pe lume cu destul
efort, ne putem gândi ca odată ce copilul apare în familia noastră,
automat este “al nostru”.
De aici, putem gândi, în mod eronat, ca avem niște drepturi apriori asupra copilului, la fel cum avem asupra
celorlalte lucruri pe care le deținem. Din contra, ai noștri
copii sunt niște “profesori” pe care îi primim tocmai ca să redescoperim în noi anumite aspecte pe care le-am uitat pe parcursul vieții.
Mulți dintre noi am primit de la părinții noștri mesajul că suntem
proprietatea lor, că le aparținem. Un exemplu în acest sens ar fi
conflictele pe care mulți le-au avut cu părinții când venea vorba de
examenul la liceu sau la facultate, când părinții considerau că știu ei
mai bine ce e potrivit pentru copiii lor. Din acest motiv, cred ca noi,
la rândul nostru, suntem în pericol să ne comportam la fel cu copiii noștri, deși într-un fel mai rafinat.
Cum să facem să nu intervenim prea
mult în viața și alegerile copiilor noștri, ci să le dezvoltăm
abilitatea și capacitatea de a-și asuma singuri răspunderea pentru
propriile alegeri?
Probabil că momentul în care părintele ajunge să îl considere pe copilul său
un prieten apropiat este și primul moment în care își dă seama că
trebuie să renunțe la a-i da mereu sfaturi, la a-l consilia în orice
acțiune pe care o întreprinde. Este momentul în care ne dăm seama că putem să-i împărtășim copilului părerile noastre, dar că este alegerea
lui să facă mai departe un anumit lucru. Chiar dacă suferim pentru ca nu
ne urmează sfatul, este problema noastră ce facem cu această suferință,
nu a copilului.
Dacă suntem suficient de sinceri cu noi înșine o să ne dăm seama că proiectăm în copiii noștri, le transmitem (într-o maniera mai mult sau
mai puțin conștientă, mai subtilă) anumite așteptări ale noastre, neîmpliniri, frustrări. Altfel spus, tot ce nu am reușit, din diverse
motive, să rezolvăm sau să aplicăm în viața noastră, la un moment dat,
credem că poate rezolva copilul nostru, doar pentru că moștenește niște trăsături genetice și considerăm că automat a preluat tot ce ne place
nouă.
Din această cauză copilul este adesea împins sau nu, într-un anumit scenariu de
viață, chiar dacă îi place sau nu, tocmai pentru că noi, în calitate de părinți, nu știm când să spunem “stop joc”.
Cu certitudine fiecare părinte îi vrea binele copilului și pleacă de la iubire în educarea lui, însa trebuie să se gândească dacă binele lui este și binele copilului.
Uneori părintii chiar știu ce e mai bine pentru copiii lor și se poate observa un aspect pozitiv în situația în care părintele își proiectează speranțele, așteptările în copilul său.
”De exemplu”, îmi doresc pentru fata mea să știe să cânte la un instrument muzical, pentru că
eu m-am “lovit” la un moment dat, în meseria mea, de incapacitatea de a
cânta la un instrument. Și chiar dacă nu își alege o meserie în care
să fie nevoie să cânte, faptul ca ea va fi știut să cânte la pian și este foarte apropiată de muzică contribuie mult la dezvoltarea ei, iar acesta mi se pare un aspect pozitiv.
Cum va reuși un părinte să convingă copilul, să facă anumite lucruri și să realizeze în același timp că acestea îl vor ajuta mai târziu în viata? Copiii nu știu sa proiecteze, cum nici noi nu știam când eram ca ei.....
Dacă stăm bine să ne gândim vom descoperii că este adevărat. Copiii, în general, nu au capacitatea de a proiecta în
viitor și de a vedea în minte consecințe pe termen lung. Este necesar ca părintele să-l acompanieze pe copil, să-l ghideze, însă – și aici este
marea artă – fără să facă presiuni, fără să fie autoritar sau să se
supere dacă copilul face sau nu face anumite lucruri. Pe lângă asta, părintele trebuie să învețe sa-i acorde copilului libertate de opțiune.În plus, trebuie să înțelegem că sunt anumite experiențe pe care le învățam trăindu-le, de aceea, de multe ori, degeaba îi explică părintele copilului anumite experiențe pe care le-a trăit, sperând că cel mic va învăța din ele și va face sau nu va face anumite lucruri.
Trebuie să înțelegem că, deși suferim sau ne pare rău pentru anumite
lucruri, copilul nostru are nevoie să le trăiască, are nevoie să învețe
că un anumit tip de comportament îi aduce o nemulțumire sau îi provoacă suferința; cu toate că și noi am trecut pe aici și știm cât de greu ne-a fost,
trebuie să înțelegem că, pentru a învăța și a putea trece mai departe în
viață, copilul trebuie să trăiască același lucru. Cu alte cuvinte,
autonomia și dezvoltarea copilului nu se pot face prin experiențele părinților, iar pentru alegerile lor nu ne putem revărsa supărarea în mod ”invaziv”.
Extrem de important: dacă ai reușit să cultivi autonomia și independența copiilor tăi (lucru excelent și de felicitat) nu încerca în viață să le știrbești/distrugi mai târziu. Vei strica tot ce ai clădit o viață întreagă. Părinților le rămâne o singură ”armă” IUBIREA.
Sursa
Sursa









Comments
Post a Comment